The Imaginarium of Doctor Parnassus

cu mare placere de revazut oricand mai ales in perioade in care ar trebui sa fie craciunul peste tot.
si daca afara sunt doar claxoane, inchideti ferestrele, ferecati radiourile, scoateti din priza politicile, nu bagati in seama nota de pe imdb.com si scufundati-va-ti in mintea doctorului parnassus.
putina imaginatie nu strica nimanui.
putin mai multa imaginatie strica doar celor care nu stiu cu ce se mananca ‘ast cuvant.
dar ei nu ne intereseaza in propozitie.

Interstellar

la Interstellar ai doua variante:
1.sa-ti placa si sa mai te trezesti din cand in cand sa vezi ce se mai intampla pe ecran si 2.sa-ti placa la nebunie si sa iesi plin de adrenalina si cu o stare mai mult decat buna.
fiind deosebit de destept si inteligent, am mers pe varianta 2.pentru caInterstellar Movie care nu este un film cu bubuiala sf ieftina facuta pe calculatoare scumpe si nici cu mari cascade vizuale, este un film in primul rand artistic si in al doilea rand sf si asta doar din singurul punct de vedere ca incearca sa se joace cu niste idei clasice de fizica cuantica si nu numai, poate chiar de fapt si de drept, in egala masura, punctul slab al filmului, grele lucruri daca nu le explici pentru marea masa si cum măsa sa le explici pentru marea masa cand sunt inexplicabile pana si pentru mica masa, cu monoloage faciale intens duse la capat de dnul McConaughey, cu o pustoaica jucausa si minunata in persoana lui Mackenzie Foy, cu atentie la detalii si postprocesare, un film, culmea, artistic in primul rand si cu imaginatie frumoasa dincolo de imaginatie, lung si poate plictisitor pentru cei care aleg varianta 1., pe nerasuflate pentru cei care aleg varianta 2. e un film de vazut acasa, in linistea mintilor si a filosofiilor „beyond”, nu e film de grup, e de cuplu, maine m-am hotarat sa-l revad iarasi si poate iarasi, nu e usor dar unele scene merita revazute, vazut, placut tare, reintors oricand.

eliza graves

plecand de la o mica povestioara de E.A.Poe, „Eliza Graves” nu este un film absolut memorabil si nici macar memorabil.
este insa un film frumos, cu un final predictibil, desigur, dar care ne-a lasat un gust bun si dulce.
un film artistic linistit si cald, cu ceva scene clasic edgar allan poe’ne – daca se poate stalci asa limba si iata ca se poate – un clasic fara calculatoare si plasteline, cu o imagine cinematografica si nume bune (fie doar daca ar fi sa-i amintim pe Ben Kingsley si ravisanta Kate Beckinsale), un film aproape romantic daca marketingul nu l-ar fi catalogat mai mult decat tampit drept „thriller”, cu putina atmosfera dickens care sa dea bine la simititoriul mai sensibil, pentru cei mai nebuni decat nebunii, aparut pe canale obscure cu mai bine de doua saptamani inainte de data lansarii oficiale..

fury

nu pentru fetite cu blanite si vuitoane la incheietura si nici pentru baietei sensibili cu piciorute in ygrec si caciulite hipsteriode.
o echipa minunata, un scenariu atent, o trupa misto.
secvente dure de privit cu fesele stranse, succesorul fericit al saving private ryan/scena debarcarii.
dar nu sangele la tava e ceea ce da greutate ci intensitatea scenelor.
care nu sunt neaparat sangeroase.
intens, dur, puternic, sunet percutant de imax.
e cu DA

rampage (2009)

una din amintirile fulminante ale tineretii destul de anoste suna in felul urmator: diriga, pe numele ei minunat de boiangiu, comentand un mare film de cu o seara inainte ( serile in care televiziunile se inchideau odata cu gainile partidului ) se declara tare nemultumita de „mesajul” filmului, nici ca mai conteaza titlul lui,  sub forma:”ce am invatat noi din filmul acesta?!?!”
minunat mesaj. pentru ca intotdeauna din orice trebuie sa inveti ceva, mai ales din filme, scene, piese, dansuri, carti. lumea e facuta pentru a fi absorbit-invatata si, desigur, normal si uman, in cele din urma murita, si aici, in cel mai bun caz, amintita. the end.

„la ce bun?!” e o intrebare care nu mai tine de filmul de fata astfel incat, la fel de desigur si normal, urmeaza un film neplacut pentru societatea aranjata si categorisita, deci nu foarte pozitiv notat de bipezieni, un film care dpdv artistic nu e nici foarte foarte nici prea prea dar merita o mica atentie cel putin din prisma incercarii de a explica un fenomen care apare pe plaiuri tranhumant americane cel putin precum polenizarea, acolo unde te astepti mai putin, cand te astepti mai putin ( in ciuda faptului ca fenomenul este mai mult decat cunoscut si asteptat, lumea inca e surprinsa cand se intampla. cretin, nu? ).

un baiat care duce bine un rol, o miscare de camere cam obositoare, o idee interesanta si cu puncte de adeziune ptr slabi si tinerei cu par pe ei, un film care te-ar dezamagi daca te iei dupa nota data de gramada dar care e posibil sa te tina putin pe scaun daca dai un play scurt, o descoperire placuta dintr-o dimineata de sambata.

dawn of the planet of the apes

Planeta Maimutelor din sala de cinematograf.
de nu mai stii care e om, daca maimuta se uita la om sau omul la maimuta, care maimute sunt foarte bine „facute”, oamenii sunt tot aia. cu texte moralo-corporatiste la saturatie (cum s-ar fi putut altfel la genul asta de film?), am reusit sa plecam inainte de final. nu pentru ca nu ne-ar fi tinut pe scaun, ceea ce cu greu totusi am reusit, ci pur si simplu pentru ca previzibilul nu e punctul nostru forte. cum spuneam, bun de tot sefu’ maimuta, slab de tot eroul principal, cam saracut cu duhul si, din scenariu, scos aproape tamp.
8.2 nota pe imdb. din pacate imdbu’ nu publica si nota data de oameni.
bifat si filmul asta asadar.
cand e prea cald afara si vreti sa va odihniti in aer conditionat. alta rima n-am gasit..

lucy

de curand pe la cinema’uri, dna Lucy.
fara un joc cu pretentii, daca treceti de primul dialog plictisitor si tras de par de aprox 5 catre 10 minute, aveti sansa sa vedeti inca un film de capa, spada, sf si bubuiala semnat Luc Besson, cu o idee nastrusnica si o realizare caracteristica, un Morgan Freeman care ne-a placut intotdeauna, o Scarlett(a) careia nu are rost sa-i ceri foarte multe de la un rol fara prea mari adancimi dar care e estompata indeajuns de bine de scenariu, sunet si imagine cat sa nu deranjeze in peisaj, 90 de minute de la care se pleaca avand o stare buna si pe care vi le recomandam fara discutie.
concluzie: vazut/placut.

divergent

si tot de weekend, easy de vara, Divergent.
cu baietei si fetite, nimic nou sub soare, din aceeasi masa de filme care iti plac in iulie si in septembrie incerci sa-ti aduci aminte „Cum se numea filmul ala in care…?”
daca sunteti amatori de Saga-uri si alte Hunger Games-uri, daca nu va deranjeaza sa intalniti bucatele de diferite alte idei din oarecare alte filme, daca inca mai traiti varstele verzi ale existentei, atunci aici e locul vostru.
totusi, nici nu ne-a deranjat, nici nu ne-a dat pe spate, nu am intalnit actori fulminanti pentru ca nici nu ar fi avut nevoie genul asta de pelicula, e din aceeasi zona a ecranelor mari si boxelor puternice, 139 de minute e totusi cam mult, poti sa pleci linistit de pe la jumatate pentru ca nu pierzi nimic pana la sfarsit, se termina cu bine, credeti-ne pe cuvant.
Detergent e filmul perfect pentru asteptat nevasta care-si cauta pantofi si alte toale in mall.

where the wild things are

sau, in romaneasca de irina nistor and co, taramul monstrilor.
(intotdeauna mi-am dorit sa particip la o sedinta de adaptare in romana a titlurilor filmelor ca sa’nteleg cine e sau cine sunt mergatorii hotaratori si din ce organ atasat de trup ies atat de creative, dar atat de creative! titluri in limba romana).
taramul monstrilor langa stefan banica. sau stefan banica pe acelasi raft cu taramul monstrilor.
la billa. s’per oferta.
jignitor. sa pui un film minunat langa un prost.
totusi ne-am bucurat sa revedem o poveste care nu e nici pentru cei multi si mici, nici pentru cei putini si mari.
doar pentru ciudati cu creativul mai sus de clasa intai nefumatori, care ne-a uns pe sufletul duminical de pranz.
e drept, mai vechi, dar de revazut oricand afara ploua, ninge sau claxoneaza.

the impossible aka paradisul spulberat

jur cu mana pe rosu ca ne-am dus la filmul asta cu toata cutia torcacica deschisa.
si ne-am intors cu toate sfincterelele stranse.
slab. nu. slabut.
slab deja are o personalitate definita.
slabut e diminutivul intalnit la casa: sa va dau o punguta?, aveti un maruntel? etc.
film dur. dur pentru coafeze.
cunoscute in literatura de specialitate si drept cuafeze.
scenariul uimitor de prost, scapari regizorale crase(ex: toata lumea plina de noroi, copaci, sange, distrugere, moloz, lumea toata plina de cadavre si mizerie, doar copilul ridicandu-se pe marginea patului, dupa ce a fost tarat prin noroi si smegma, cu talpile perfect albe, curate, ca dupa un proaspat dus..), dialoguri elucubrante departe de orice poveste sau realitate, domnul pompalau cu probleme la sinusuri si gura vesnic cascata, din rolul principal, neconcludent ca in toate celelalte roluri minore in care s-a manifestat, o regretabil de neconvingatoare naomi wats care ne placea(si ne place in continuare..), si un singur personaj cu o fulminanta aparitie de 20 de secunde care de fiecare data ne bucura sa o vedem-revedem si la care, cand inchidem ochii si ne gandim la filmul asta, nu vrem decat de geraldine chaplin, batrana, mandra posesoare a ochilor tatalui ei sa ne aducem aminte.
si nu punem aci’ nici trailerul pentru ca asa ne-am enervat ca ne-am pierdut seara cu clefaitorii din randul din spate si cu obeza din randul din fata care-si stergea la final ochii pierduti in grasime si labe de gasca, incat nici ca vrem sa mai retinem filmul dupa cazul real.
titanicul e unul singur dar the impossible e degeaba.
pacat de intr-adevar dramele nestiute si intamplate.
duca-se pe apa uitarii dara.